Ştefan Vlad este unul dintre numele grele ale muzicii populare dobrogene şi un păstrător al cântecului vechi dunărean. S-a născut „undeva la mijlocul secolului trecut”, cum îi place să spună, într-un sat prahovean, într-o familie cu origini dobrogene.
Cântecul l-a moştenit de la tatăl său.

R: De ce pasiunea pentru muzica din Dobrogea?
Ş.Vlad: Eu prin naştere nu sunt dobrogean, pentru că m-am născut într-un sat de munte din judeţul Prahova. Dar, tatăl meu avea origini dobrogene. Eram destul de mic şi îl auzeam pe tata cântând altfel de muzică decât eram obişnuit să aud. Erau cântece dobrogene.

Deci, pe lângă baza mea genetică, a mai fost şi acest detaliu, mulţumită tatălui meu. Însă mai este ceva. În 1956, când eram în clasa a 2-a, s-a electrificat satul nostru. În mijlocul satului a fost montat primul difuzor.

Era o minune pe vremea aceea. Noi auzeam acolo o cutie metalică ce scotea nişte zgomote ciudate, dar extrem de frumoase. Era zăpadă cât gardul, ţin bine minte, dar noi, copiii din sat, stăteam şi ascultam, în frig, la difuzor. Am impresia că nu eu am ales cântecul dobrogean, ci el m-a ales pe mine.

R: Dar ce anume v-a atras la muzica dobrogeana?
Ş. Vlad: Totul, m-a atras întotdeauna, are în ea şi ceva straniu, probabil se potriveşte cel mai bine sufletului meu. Este o muzică ce se adresează mai mult sufletului şi inimii şi mai puţin ritmurilor. Muzica dobrogeană are un anumit tip de melancolie oarecum ancestrală. În Dobrogea, viaţa a fost mult mai grea decât în alte părţi, Soarele acela arzător, marea, când se retrăgea, când se revărsa, Dunărea producea inundaţii, satele erau pârjolite de tătari, apoi au venit patru secole sub stăpânire otomană, dar cu toate acestea s-a pătrat credinţa. Dobrogenii nu au exuberanţa oltenilor, de exemplu, ei au o anumită melancolie, melodiile dobrogene sunt mult mai aşezate, poartă în ele parfumul orientului.

R: Ce v-a marcat la începutul carierei?
Ş. Vlad: Tot în 1956, în februarie, chiar în ziua când în sat s-a montat difuzorul, am auzit pentru prima dată cele două mari glasuri ale cântecului dobrogean: Natalia Şerbănescu şi Dan Moisescu. Da, să ştiţi că în acea perioadă mi s-a aprins pasiunea de a cânta. Asta s-a întâmplat abia mai târziu, la serbările şolare şi mai apoi în anii studenţiei. Mie mi se părea normal să cânt când mergeam cu tata la coasă, nu mi se părea că am un talent aparte. Era un lucru natural, chiar dacă lumea de acolo din sat îmi tot spunea: „Fănică, tu cânţi frumos, tu zici frumos, zii, că-mi înmoi sufletul”. Cum vă spuneam, am conştientizat talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu în perioada studenţiei când am ajuns la Ansamblul Folcloric Doina al Studenţilor al Casei de Cultură Grigore Preoteasa.

R: Cum arată acum satul românesc, cum arată folclorul?
Ş. Vlad: Regretul meu este că civilaţia rurală s-a schimbat enorm. Nu trebuie să uităm că în fiecare zi se pierde o baladă, mai moare o doină, iar bocetele au devenit „păsări” extrem de rare în folclorul dobrogean, la fel şi descântecele. Asta pentru că civilizaţia rurală se pierde ea însăşi încetul cu încetul. Totuşi, asta nu înseamnă că nu există voci noi care vin puternic din spate şi care au mult talent. Iar asta s-a văzut mai ales la Gala Premiilor Muzicii Populare Româneşti Etno TV. Mulţi dintre cei care sunt numiţi speranţe ale cântecului românesc au înţeles ce este reprezentativ pentru creaţia populară românească şi de aceea cântecele lor merg la sufletul omului.

R: Ce este nou în folclorul românesc?
Ş. Vlad: As tinde să vă spun că avem acum cântecul de înstrăinare. Dar, până şi acest gen este vechi de secole. Acum revine, oarecum, la modă, ca să mă exprim aşa, ca efect al unui fenomen social şi mă gândesc aici la cei care pleacă la muncă în străinătate. Dar pot să spun cu tărie că în România există încă un public avid de folclor şi când i se cântă o doină, un cântec frumos, auzi musca într-o sală plină. Nu trebuie să uităm niciodată că românul a fost creat într-un anume fel, într-un anume spirit, cu o anume puritate, cu o anumită decenţă în vorbă, în glas, în comportament şi atitudine.

R: Ce înseamnă cântecul popular dobrogean pentru dumneavoastră?
Ş. Vlad: O poveste frumoasă pe note muzicale, spusă undeva în Delta Dunării. Cântecul dobrogean are în el ceva aparte, nişte versuri extraordinare care evoca toată lumea naturii din regiune şi dorul românesc. Nu uitaţi faptul că acest cuvânt, dor, nu are ehivalent în altă limbă.

R: Care a fost cel mai greu moment pe care l-aţi trăit?
Ş. Vlad: Am avut, desigur, multe momente dificile prin care am trecut, însă, cel mai mult am suferit când nu am mai fost copil, adică atunci când mi-am pierdut părinţii. Una dintre piesele mele, „Manamu măicuţă dragă”, s-a născut după ce mi-am pierdut mama. La fel de legat am fost însă şi de tatăl meu, iar în momentul în care a dispărut s-a rupt şi ceva în mine.

R: Dar cel mai frumos moment de care vă aduceţi aminte?
Ş. Vlad: Au fost multe. Cele legate de cariera profesională, cele în care mi-am reprezentat ţara la festivaluri internaţionale. Dar o bucurie extrem de mare este primirea, pe scena Sălii Palatului, a trofeului pentru Generaţia de aur a Dobrogei. Acest premiu îl consider nu unul pentru Ştefan Vlad, ci un omagiu adus oamenilor din Dobrogea.